Goana chioasă pierde în greutate

Istoria umană

Istoria lui Ştefan cel Mare Prefaţă În ziua de 2 Iulie Ştefan-Vodă cel Goana chioasă pierde în greutate se stîngea de o moarte blîndă la Suceava, în desăvîrşita pace măreaţă ce se boltia asupra întregei ţeri pe stîlpii puternici ai biruinţilor sale. Pentru cea din urmă oară porţile cetăţii se deschideau înnaintea acelui ce luptase bărbăteşte cea mai grea din luptele sale. Boierii călări, în haine de urşinic şi aur, unii bătrîni ca şi stăpînul adormit, ceilalţi în toată puterea vrîstei sau în avîntul încrezător al tinereţelor, încunjurau sicriul înfăşurat în scumpe stofe.

Suliţile ostaşilor se ridicau drepte în văzduhul limpede, zîmbitor al zilei de vară. Alaiul străbătea holdele grele de bogăţie, în drumul spre mănăstirea Putnei.

Din turnul de strajă de asupra porţii clopotele prindeau a vui de jale. Soborul întreg al Moldovei, supt mitrele scînteietoare de pietre scumpe, Mitropolitul, episcopul de Roman, Mitropolit şi el, al Ţerii-de-Jos, episcopul de Rădăuţi, egumenii cari putuse să se încingă pentru această lungă cale, primiau în cîntările iertării de păcate pe stăpînul tuturora.

Veşnica pomenire se cerea pentru acela care se făcuse vrednic a fi pomenit de neamul său în vecii vecilor. Apoi întunerecul gropniţii umbria tot mai mult faţa poruncitoare, acum înseninată, şi pletele albe, rare ale bătrînului. Domnise aproape cincizeci de ani, o jumătate de veac. Venise tînăr, în vijelia năvălirii, ca să răzbune pe ai goana chioasă pierde în greutate, ca să-şi întemeieze viaţa şi ca să tragă zid de vitejie în jurul ţerii sale de moştenire.

De atunci toate drumurile spre hotarele duşmane fusese bătute de copitele cailor oştirii sale. Dar peste sabia lui minunată apăsa o mînă sigură, stăpînită de un gînd cuminte. I-a fost totdeauna milă de sîngele oamenilor vărsat în zădar. A adus cu dînsul rînduiala şi buna cîrmuire. Oastea aceia ale cărei steaguri îi fluturau de-asupra sicriului, el o închegase, el o făurise, ca pe o singură armă menită să învingă totdeauna.

  • Harta primelor migrații umaneconform studiilor asupra ADN-ului mitocondrial.
  • Беккер миновал указатель «Центр Севильи - 2 км».
  •  - Я, пожалуй, пойду.
  • Poti sa slabesti in Italia
  •  Какой у нас выбор? - спросила Сьюзан.
  • Bastoane de pipi care ard ard grăsime

Boierilor acelora ce-l întovărăşiau înnainte de a-şi lua hotărîtorul rămas bun, el li statornicise chemările şi drepturile. Secerînd buruiana roşie a vremilor de restrişte şi nelegiuire, el curăţise ţerîna ce băuse sîngele nevinovat, — coborînd în ea sfinte temelii de biserică.

Gîndul lui de înţelepciune se stînsese în sfîrşit, sau, mai curînd, el se coboria ca o rază de bucurie asupra tuturora, trecea ca o binecuvîntare asupra bogăţiei lanurilor şi fremăta ca o ameninţare pentru vrăjmaşii viitorului prin frunza pădurilor ce ocrotiseră şi meniseră luptele învingătoare. Glasul lui nu se mai auzia însă, şi icoana lui nu mai stătea înnaintea nimăruia.

Mîni de hoţi au scormonit în mormîntul cel sfînt. Dar amintirea sa a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţii neamului. O scînteie din această flacără e cartea de faţă.

Nicolae Iorga

Cartea I. Ţara Moldovei pănă la Ştefan-cel-Mare I. Tot pămîntul din care neamul romănesc făcea prin cea mai iubită muncă a sa să răsară an de an holdele hrănitoare, tot pămîntul prin buruienile şi înnalta iarbă a căruia rătăciau turmele supuse pănă la piatra goală a munţilor ocrotitori, toată margenea de mal unde coliba pescarului domneşte marele drum de ape al Dunării, toată pădurea nesfîrşită, lungă de zile întregi, în care se înfunda pasul de pîndă al vînătorului, a cărui săgeată făcea să se spulbere un praf de frunze şi crengi, — se chema pentru toţi aceia cari, de pe la anul pănă astăzi, vorbesc cam ca şi noi acuma limba românească: pămîntul Romînilor, Ţara-Romănească.

Cellalt ajunge pînă la Tisa leneşă, darnică din apele sale încete, mîloase, Tisa gălbuie fără de ţermuri. De la înnălţimile Maramureşului, goale sau înveşmîntate în haina verde a păşunilor, goana chioasă pierde în greutate la dunga lată a Dunării, de la şesurile în care lunecă spre Tisa Pierdere de grăsime hlm, Crişurile unite, Mureşul, pănă la prăpastia umedă a Nistrului se întinde, verde în primăvară, aurie în lumina roditoare a verii, neagră ca un pustiu, albă ca un cîmp de ghiaţă şi zăpadă din lumile sterpe ale Goana chioasă pierde în greutate, iarna, Ţara-Romănească.

Ungurii au numit Ardeal cetatea Carpaţilor în povîrnişul ei de sus, Tatarii au zis Bugeac cîmpiilor netede de la Dunărea-de-jos, Bulgarii, de bună seamă, au numit Vlaşca acea parte din margenea Dunării unde au izbutit să locuiască; mai tărziu, cînd Nemţii, Ruşii au smuls bucăţi din vechea Moldovă, ei li-au zis cu nume de osebire, care trebuiau să şteargă amintirea de veacuri a Moldovei, a Romînimii: Bucovina, Basarabia.

Apoi, dincoace de culmile Muntelui, şi o Ţară a Jiiului, o Ţară a Moldovei, şi aşa se va mai fi zis şi altora, fiecăreia după puterea neadormită a rîului său.

În toată Ţara-Romănească, şi lîngă o apă şi lîngă alta, erau sate statornice şi stîne schimbătoare. Satul se ascundea în văile păzite, care nu se văd, în hăţişul bălţilor care taie drumul străinilor; ici şi colo în muntele înnalt, pănă la care nu poate răzbate decît cine-l cunoaşte bine; în şes, aproape de nuri, satele se făceau una cu pămîntul, coborîndu-se în peşterile bordeielor, sau se răzimau de frunzişul apărător al pădurii fără drumuri. Judeţul acesta îl ţinea bătrînul jude, zis şi vătăman în unele părţi, aproape de Ruşi, şi cinstit une ori pretutindeni cu titlul de cnez, Domn.

Hotărîrea lui şi a juraţilor ce-l încunjurau era totdeauna părintească, pentru că părţile ce veniau înnaintea Scaunului său de pajişte sau de prispă erau tot rude mai tinere, satul întreg avînd totdeauna acelaşi strămos, de la care rămăsese pămîntul, împărţit numai întru cît se găsia de nevoie, şi înfăţişat, în toate drepturile sale, de acest jude sau vătăman pe care-l învăţase viaţa. Cînd venia primejdia şi ea se putea înlătura mai bărbăteşte decît prin fugă, sătenii de la munte grămădiau bolovani cari trebuiau să cadă în straşnică grindină asupra năvălitorului; cei din codri tăiau bătrîni stejari înţinîndu-i numai în coajă; iar cei mai puţin apăraţi din «oamenii ţerii», din ţerani, luau goana chioasă pierde în greutate mîni coasele care secerau picioarele cailor, măciucile care turtiau teasta fiarelor, şi cu atît mai lesne a vînătorilor de pămînt străin, şi arcurile care făceau să zboare stoluri ucigătoare de săgeţi înveninate.

În asemenea încercări, juzii mergeau în frunte la judecata lui Dumnezeu. Erau Voevozi de văi, ca în Apusul Ardealului, în şesul Tisei; erau Voevozi de munte, ca la Bereg şi în Maramureş, erau Voevozi de plaiuri ca Litovoi şi Bărbat, Oltenii, ca Seneslav Argeşeanul, pomeniţi cu toţii în al XIII-lea veac, cînd Romînii începeau a se strînge şi a-şi da samă de puterea pe care o cîştigă astfel. Voevodul ridica dijma de la cei apăraţi de dînsul; îşi avea cetatea în locuri bine asigurate; el îşi ţinea diacul de slavoneşte, care scria cărţi pecetluite şi împodobite, limba învăţată a timpului; el avea legături cu străinătatea, care-i ştia de nume.

Din aceşti Voevozi trebuiau să se desfacă, după dovezi îndestulătoare de destoinicie cuminte şi vitează, Domnii de mai tîrziu ai pămîntului nostru. Străinii cari ajunsese să ne stăpînească numai pentru că eram risipiţi, trebuise să recunoască pe alocurea Voevodatul nostru, care putea alcătui singura legătură adevărată între dînşii şi supuşii de limbă românească.

Ungurii păstrase un Voevod în Ardeal, dînd sub ascultarea goana chioasă pierde în greutate tot ţinutul: cînd se întinseră dincoace de munţi, ei recunoscură pe cnejii cu putere de Voevod, ca un Ioan, un Fărcaş, tot din veacul al XllI-lea, pe Voevozii deplini, ca Litovoi şi Seneslav. Marele rege ungur Ludovic, de neamul său un Frances din depărtatul regat de cucerire al Neapolei, acest nou întemeietor al Ungariei decăzute, îngădui Romînilor din Miazănoapte, cari păziau un hotar rîvnit şi de Litvani, şi de Poloni, să-şi păstreze cnejii şi Voevozii de cari din străvechi timpuri erau deprinşi să asculte.

Cucerirea Bizanțului de către turci și căderea Constantinopolului Acum de ani, la 5 apriliesultanul Mehmed II Cuceritorulși-a întins cortul pe țărmul european al Bosforului.

Cînd, pe la goana chioasă pierde în greutate acestui veac al XIV-lea în care el stăpînia peste Unguri, o ieşire războinică a căpitanului de margene ce era la Răsăritul Regatului comitele Secuilor, căruia i se supusese de Ludovic şi Saşii din Bistriţa şi cei din Braşov şi Maramureşul întreg, răspinse pe Tatari, sau mai curînd îi împiedecă de a mai veni în munte ca să-şi iea birul şi să pedepsească pe cei ce nu voiau sau nu puteau să-l dea, — asupra Romînilor, de curînd cuceriţi, între Carpaţi şi Siretiu, se numi un Voevod, de loc din Maramureş, unde ai săi fusese cnezi: Sas, fiul unui Dragoş.

Pe atunci prefaceri mari se săvîrşise în toată Romînimea ce nu era încă supusă de Unguri. Încă de la începutul veacului, un urmaş al lui Seneslav, prin fiul său poate, Tihomir: Basarabă — nume de botez obişnuit pe acele vremi şi pe plaiuri, şi în părţile vecine ale Ardealului, şi în Moldova chiar, — unise în mîna sa puternică amîndouă goana chioasă pierde în greutate Oltului şi cutezase a-şi zice singur stăpînitor neatîrnat, singur Domn al tuturor Romînilor, Mare-Voevod al Ţerii-Romăneşti întregi.

El bătuse pe Unguri îndovedise astfel că are drept la acest titlu de mîndrie, şi urmaşul său Alexandru se vedea a fi un vrednic apărător pentru o tînără ţară primejduită. Încă de mult, de cînd Ungurii trecuse întăiu de ceasta parte a Carpaţilor, pe labotezînd Cumani, întemeind cetăţi şi aducînd colonişti de neamul lor, dar mai ales Saşi, încă de cînd ei chemase în «Ţara de peste munţi» Transalpina pe cavalerii Teutoni, călugări înarmaţi cari nu mai puteau folosi luptîndu-se pentru Hristos în Locurile Sfinte cu totul pierdute, apoi pe cavalerii francesi ai Sfîntului Ioan de la Spitalul din Ierusalim Ioaniţi, Hospitaliericari pierduse şi ei aceiaşi menire, — se întemeiase oraşe în margenea muntelui, dintre care cele mai vechi sînt Cîmpulungul muntean, în valea Rîului Doamnei, şi Baia, în valea Moldovei.

Ele aveau case şi biserici de piatră, şanţuri de apărare, drepturi şi scutiri din partea regelui şi o cîrmuire deosebită prin şoltuzi, voiţi sau judeţi, pe lîngă cari judecau pîrgarii sau juraţii. Un obiceiu pe care Saşii îl adusese cu dînşii în Ardeal din Germania renană, de unde porniseră, şi care se îmbrăcase întru cîtva la noi în veşmînt romănesc.

Germanii se coboriau de un timp tot mai mulţi în Galiţia, care ajunsese în sfîrşit paşnică şi asigurată supt puterea regelui cuceritor al Poloniei; Armeni din Asia-Mică, goniţi de întinderea păgînilor Saracini din Siria şi Egipet asupra ţerii lor, trecuseră Marea-Neagră în peninsula, stăpînită mai mult de Genovesi, a Crimeii; aceşti harnici negustori apucaseră apoi marele drum «tătăresc» al mărfurilor ca să ajungă tot în Galiţia aceia, ce era nodul prin care negoţul Apusului se lega de pieţile Răsăritului.

Agonia Bizanțului

Lembergul germano-armenesc, Cracovia curat germană luară astfel un mare avînt, şi Germanii ca şi Armenii galiţieni, dar aceştia goana chioasă pierde în greutate mult, mai departe şi mai trainic, întemeiară colonii, în tîrgurile ce se înjghebase pentru nevoile satelor între Siretiu şi Prut.

Siretiul şi Suceava ajunseră locuri însemnate pentru negoţul şi meşteşugul lor, apoi unda de bogăţie atinse în creşterea ei răpede Botoşanii satul urmaşilor lui BotăşIaşii satul urmaşilor lui IaşVasluiul, Bîrladul, Tecuciul.

Se întîmplâ atunci, desăvîrşind astfel lanţul de împrejurări care făcu din Ţara Moldovei un Stat, că Voevodul Bogdan din Maramureş, fiul lui Micu, nu putea trăi în pace cu dregătorii Craiului. El se răsculă, îndemnat de sigur şi de Litvani, cari pîndiau acest puternic turn de hotar.

Apoi fu iertat, şi peste puţin se supără din nou, ca un om inimos şi neînduplecat ce era. O vale îl duse în altă vale, şi el se găsi, plin de o mierare bucuroasă, ca toţi cei ce au trecut pe acolo, — în ţara de vechi păduri frumoase, de culmi rotunzite, de văzduh limpede, care se desface, după trecerea păsurilor, în Bucovina de astăzi.

De aici pornia zburdalnică, spre locurile cu tot mai mult soare, o apă ca lacrima, Moldova. Voinicul ascultă de îndemnul apelor, care vorbiau de lupte, de pradă, de ocîrmuire strălucitoare asupra largilor plaiuri. Romînii supuşi Ungurilor şi judecaţi de Voevodul Sas se tulburară la venirea străinului, dar nu ca să-şi apere pe stăpînitorul de pănă atunci, care fu învins, chemă în zădar ajutorul acelui ce-l trimesese aici, şi muri.

Bogdan nu făcuse numai un popas în fuga sa, jucîndu-se puţin şi de-a războiul; el descălecase, ceia ce însemna în limba veche că se aşezase trainic, pentru viaţa sa şi a neamului său.

Cum am SLABIT cu INFOMETAREA periodică ,POSTUL oferte-brasov.rociile acestui instrument

Titlul nu spunea mult; Bogdan trebuise să-l aleagă, atunci cînd cel mare şi frumos al Ţerii-Romăneşti fusese luat de Voevodul dunărean. În jos, peste multe sate frumoase, era colţul unguresc din văile Bistriţei, Trotuşului şi Putnei, unde străinii, veniţi pe laodată cu episcopul catolic al Cumanilor din cetatea Milcovului, făcuse, în apropierea Ocnelor de sare, tîrguri: Bacăul, Trotuşul, Agiudul, Putna, iar mai departe — acum în ţara lui Alexandru-Vodă Munteanul — Buzăul.

Peste Siretiu, aşezările nouă ale Nemţilor şi Armenilor, vechile tîrguri, multele sate, cetăţile de la Nistru: Hotinul, Soroca, Tighinea, şi pescăriile de la Dunăre aşteptau să fie dijmuite, apărate şi stăpînite. Laţco, feciorul întemeietorului, însurat cu o Romîncă, de lege răsăriteană ca şi dînsul, duse stîlpii cu bourul — cari mai tîrziu ajunseră să fie hotarul obişnuit al oricărei moşii — pănă la Siretiu.

Un Polon ajungea astfel, după chiar cererea Voevodului, episcop al Siretiului, de unde socotia, de sigur, că va putea cîrmui Moldova întreagă. Călugării minoriţi, din shima Sfîntului Francisc, călugări cerşitori, cu picioarele goale, cu capul descoperit şi încinşi cu funie, se aşezară în mănăstirea Maicei Domnului, de unde trebuia să pornească spre biruinţă legea catolică. Ei nu durează nimic, nu se îngrijesc de cîştigarea de suflete, de întemeiarea de şcoli, de orînduirea adevărată a Bisericii lor.

Aşa se vedea că rostul lor e altul, un rost primejdios pentru viitorul Moldovei.

Meniu de navigare

Leşi supuşi archiepiscopului din Haliciu, în ţara craiului, ei pare că erau puşi în capitala Moldovei ca să însemne şi în ceia ce priveşte legea ascultarea ţerii de Polonia, cucerirea ei viitoare de puternicul regat vecin. Coborîrea din munţi a lui Bogdan găsise însă în Moldova oameni puternici, stăpînitori de pămînt din vechi timpuri, unii avînd în mîna lor şi cîte un tîrg.

Cu dînşii se uniră şi credincioşii descălecătorului, căpitanii lui. Oameni viteji şi pricepuţi veniră apoi din Voevodatul vecin, din ţerile ce încunjurau Moldova, şi se împărtăşiră şi ei din răsplătirile, din darurile de moşii ale Domnului.

oferte de pierdere de grăsime slim down sens în punjabi

Aceşti fruntaşi ai Statului celui nou se chemau boieri, ca şi fruntaşii Bulgarilor, şi ca şi fruntaşii Rutenilor, cu cari se megieşià Moldova de miazănoapte. Sîngele lor nu pierdere în greutate scriitor buzzfeed acelaşi, dar, luptînd supt acelaşi steag, cuprinşi în aceleaşi hotare, ascultînd de aceleaşi porunci, ei se simţiră îndată Romîni cu toţii. În privinţa legii nu era nici o deosebire între dînsiî: credinţa tuturora fusese şi rămăsese cea răsăriteană.

Laţco întrebase la Roma dacă trebuie să se despartă de Doamnă, care nu vroia să părăsească ortodoxia! Nu se ştie în ce chip a murit cel de-al doilea Domn moldovenesc.

Lăsă un frate care purta numele de Teodor, adecă, pe slavoneşte, de Bogdan, al tatălui său, şi o fată, Anastasia.

slăbește în 24 de săptămâni cadență pierdere în greutate

Fratele căpătă un colţ de ţară, pe care-l cîrmui pînă tîrziu, cu titlul de Voevod. Boierii duşmani ai legii catolice luară asupra lor să mărite pe Anastasia, dîndu-i ca zestre Moldova, întemeiată de bunicul ei şi în care răsărise această nouă mlădiţă domnească. Ei chemară un Litvan, din neamul Coriatovicilor Koryatowiczcare se luptă tocmai atunci cu Craiul polon pentru Galiţia, ţară rusească şi pravoslavnică.

Îl chema Iurg, şi rude de-ale lui se amestecase în anii din urmă şi în afacerile maramureşene, aducînd Ruşi de ai lor acolo. Căsătoria i-a fost stearpă, şi tot aşa de stearpă Domnia: se povestia mai tîrziu că bietul om, care căutase prin locurile noastre alt noroc, a fost otrăvit şi îngropat undeva, la o mănăstire din Ţara-de-Jos. Moştenirea pare să i-o fi luat, tot numai pentru o clipă, întunecoasă pentru noi, un Ştefan, care ar fi lăsat doi fii mai mari: Ştefan cel de al doilea şi Petru, cari se luptară pentru Domnie şi aduseră iarăşi pe străin în ţara ce abia scăpase de dînsul.

Mama lor, Marghita sau Muşata, goana chioasă pierde în greutate înrudia cu regele Poloniei, care avea acum iarăşi în puterea sa ţara de hotar a Galiţiei. Ştefan — povestiau mai tîrziu Polonii — fu gonit şi ceru ajutorul vecinilor de la Răsărit. Dacă Ungurii fusese bătuţi pe plaiurile moldoveneşti, Leşilor nu li se întîmplase pănă atunci să încerce vitejia îndărătnică şi şireată a ţeranilor, a boierilor Voevodului celui nou.

Ostaşi din trei ţinuturi sau Palatinate trecură în Moldova, şi crezură că au învins, căci înnaintea lor stăteau numai cîmpul gol şi bordeiele pustii.

Ultimul din clanul Comnenus

Cînd biruitorii, beţi de vin şi de mîndrie, străbătură în neorînduială îngustele cărări ale pădurii răcoroase, în noaptea de vară, ca un vînt de mînie nebună scutura culmile frunzoase, şi trunchiurile căzură trăsnind asupra şirurilor străine, strivind care, oameni şi arme.

Mari magnaţi ai Poloniei, prinşi între dărîmături, căzură rob ai ţeranului moldovean, şi vestitul Sbigniew Olesznicki, străbun de archiepiscop, răscumpărat de la asprii învingători, nu se mai duse nici la un războiţi, şi, însemnat de ai noştri la picior, şchiopătă pănă la moarte.

t8 arzătoare de grăsime scădere în greutate 7 kilograme pe săptămână

Petru rămase Domn, dar tot el fu acela care închină mai tărziu ţara străinilor. Mamă-sa era o catolică, care mai clădi o mănăstire la Siretiu. Tînăra regină a Poloniei, fata regelui Ludovic — care domnise un timp şi asupra Ungariei şi asupra Poloniei, timp de înfrînare şi frică pentru Moldoveni, — trebuise să primească drept soţ al plăpîndelor sale tinereţe pe asprul prinţ litvan Iagello, care fusese păgîn mai pănă în ziua cînd îngenunchie în biserică lîngă Hedviga.

Nădejde nu mai putea să fie în războaiele dintre Ruşi, Litvani şi Poloni, care-i ţinuse pănă acum pe toţi departe de hotarele Moldovei, şi-i dăduse răgaz de douăzeci de ani ca să se întemeieze. Sînt primejdii care pleacă orice frunte de om cuminte. Petru-Vodă luă cu sine pe fratele său, Roman, cu care se ajuta in stăpînire, şi merse la Lemberg, unde făgădui lui Iagello, botezat ca Vladislav, credinţă şi ajutor în războaie. Ceva mai în urmă, el împrumută şi cu bani — frumoşi galbeni genovesi, aduşi de negustori din Crimeia — pe ruda sa din Polonia, care-i puse zălog Haliciul, de care atîrna bisericeşte Moldova catolică.

Mai aproape însă, spre Nistru şi dincolo de Siretiu, către Prut şi apa îngustă a Ceremuşului, era un întins ţinut, bogat în cetăţi şi tîrguri, plin în munţii săi de ciobani romîni, — care se chema al Sepenicului, în care goana chioasă pierde în greutate aflau Cernăuţii, pe goana chioasă pierde în greutate un sat supt cetatea Ţeţinei Czeczynşi poate Hotinul. Banii nu se plătiră, şi graniţa romănească se urcă, pentru 3.

Petru stătu în Suceava, a treia reşedinţă a Domnilor moldoveni. Fratele şi urmaşul său Roman înnălţă la vărsarea Moldovei în largul Siretiu o cetate căreia-i dădu numele său.

Mîndru şi faţă Vreau să slăbesc foarte prost regele înnaintea căruia fratele său plecase Moldova, el nu-i mai făgădui ajutor pănă ori-şi-unde şi împotriva oricui. Dar el găsi un sprijin între rudele Voevodului. Moştenirea în Domnie nu era statornicită pănă atunci, şi datina, care răspundea la orice întrebări şi făcea ca legile să fie zădarnice, tăcea, fireşte, în această privinţă.

Sîngele domnesc era cerut de la tot doritorul de stăpînire, dar în privinţa treptei de înrudire fiecine era slobod să judece după interesul său. Lui Bogdan îi urmase fiul său cel mai mare, lui Laţco ginerele, lui Ştefan fiul cel mai mic, lui Petru fratele cel mic. Ivaşco fiul lui Petru se crezu nedreptăţit de unchiul său; venind din adăpostul său de peste graniţă, el îl prinse la vre-o petrecere în sate, împreună cu fiii lui, şi-l dădu în mîna dregătorilor regelui.

Ştefan, fratele cel mare, învins altă dată, ajunse Domn. Ungurii, peste cari domnia atunci un om foarte mîndru, din neam împărătesc, şi menit să fie şi el Împărat, Sigismund, nu voiră să îngăduie în apropierea lor pe acest neascultător urmaş al trădătorului Bogdan.

Ştefan cuteză să taie calea la păsuri, dar oamenii Craiului apusean răzbătură printre bolovanii năruiţi şi ploaia de goana chioasă pierde în greutate.

Similardiscuții