Cum au pierdut în greutate foile darrell,

Purta un pardesiu ros şi destrămat pe margini, care îi ajungea pînă la genunchi. Dedesubt, una peste alta, tot felul de zdrenţe strînse peste mijloc, aşa că părea solid, aproape gras. Asta nu pentru că ar fi mîncat prea mult; iarna, la Washington, oamenii străzii îşi puneau pe ei tot ce aveau — sau, cel puţin, aşa părea. Era negru şi îmbătrînit, barba şi părul — netunse de multă vreme — erau încărunţite. Nu se potrivea cîtuşi de puţin cu locul acela.

Avocaţii de la toate cele opt etaje lucrau pentru aceeaşi firmă, la un preţ pe oră care încă mi se părea absurd, chiar şi după şapte ani. Încă un vagabond care se adăpostea de frigul de afară. La Washington, în centru, se întîmpla mereu.

Dar noi aveam paznici care să ne apere de prăpădiţi. Mă urmărea. Doamna Devier, una dintre cele mai agere secretare de la intrare, mă salută 1 cu dispreţul său obişnuit. Poate va trebui să chemi paza. Doamna Devier stătea în picioare, în spatele biroului, împietrită, privind fix spre ţeava lungă a unei arme aflate în mîna vagabondului nostru.

Cum eu am fost primul sosit pentru a o ajuta pe biata femeie, bărbatul a întors, amabil, arma spre mine şi am înţepenit şi eu. Văzusem destule filme ca să ştiu exact ce aveam de făcut. În spatele meu, pe hol, se auzeau voci. Cineva ţipă: "E înarmat! Colegii mei ajunseseră la uşa din spate. Parcă îi şi vedeam sărind pe fereastră. Chiar în stînga mea se afla o uşă grea, de lemn masiv, care dădea spre o sală mare de şedinţe; întîmplător, în acel moment se aflau acolo opt avocaţi specialişti în litigii.

Alte retellings și recenzii pentru jurnalul cititorului

Opt duri, fără frică, dintre cei care îşi petreceau timpul făcînd oamenii praf. Cel mai tare dintre ei era un tip scund, dar zdravăn şi tăios, pe nume Rafter; în clipa în care deschise brusc uşa, spunînd: "Ce naiba? Întorcînd din nou arma spre mine, făcu un semn cu capul. Părea să funcţioneze foarte bine; mirosul prafului de puşcă se simţea mai puternic decît putoarea posesorului.

Camera era dominată de o masă lungă, acoperită cu documente şi hîrtii care, cu numai cîteva clipe mai înainte, păreau teribil de importante. Prin ferestrele care ocupau un perete întreg se zărea un spaţiu de parcare. Două uşi cum au pierdut în greutate foile darrell spre hol.

Aşa am şi făcut. Iar victimele erau copii nevinovaţi şi, în general, cetăţeni cumsecade. Pe cînd noi, noi eram o trupă de avocaţi! Mormăind şi scuturînd arma, bărbatul îi alinie pe cei opt avocaţi lîngă perete şi, cînd se consideră mulţumit de poziţia lor, îşi îndreptă din nou atenţia asupra mea. Pierde greutatea barre3 dorea?

Putea pune întrebări? În cazul ăsta, la naiba, putea obţine tot ce dorea. Arma era aţintită cum au pierdut în greutate foile darrell spre ei.

Bărbatul îşi dezbrăcă pardesiul murdar, îl împături ca şi cum ar fi fost nou şi îl aşeză pe mijlocul mesei.

Putoarea care mă deranjase în lift se simţea din nou, dar nu mai conta. Rămase la capătul mesei şi desfăcu încă un rînd de zdrenţe — un pulover gros, gri, încheiat cu nasturi în faţă. Dedesubt, strînse pe talie, unul lîngă altul, nişte beţe roşii care, pentru ochiul meu neavizat, arătau a dinamită. Tot felul de fire, ca nişte spaghete colorate, ieşeau din ambele capete ale fitilelor, totul fiind legat cu o bandă adezivă argintie.

Dar îmi tremurau picioarele şi sîngele îmi îngheţase în vine. Calmul lui mă scotea din minţi. Pentru ca efectul să fie total, flutură arma spre feţele îngrozite din faţa Iui. Frumos din partea lui, dar greu de crezut. Am numărat douăsprezece fitile roşii — suficient, eram convins, pentru ca moartea să fie imediată şi fără dureri. Apoi îndreptă iarăşi arma spre mine.

Rafter nu mai putea suporta. Făcu un pas foarte mic înainte şi spuse: — Ei, omule, ce vrei de fapt? Bubuitura răsună cu forţa unui tun şi doamna Devier, sau o altă duduie, se auzi ţipînd în hol.

Telefonul începu să sune şi, pentru o fracţiune de secundă, am crezut că bărbatul va trage în el. În loc de asta, îl apucă şi îl trînti pe masa, în faţa lui. Ridică receptorul cu mîna stîngă; în dreapta continua să ţină arma, iar aceasta era îndreptată tot spre Rafter. Opt pentru, unul împotrivă. Ascultă cîteva clipe, apoi închise. Se trase cu grijă spre scaunul din capul mesei şi se aşeză. Simţeam arma în spate. Malamud era transpirat şi respira sacadat.

Era cel mai bătrîn, singurul partener în conducere dintre cei de faţă şi trecuseră doar doi ani de la primul său atac de cord. Aveam aceeaşi vîrstă, treizeci şi doi de ani, şi intraserăm în firmă în acelaşi an. El studiase la Princeton, eu la Yale. Soţiile noastre erau amîndouă din Providence.

Căsnicia lui mergea bine — făcuseră trei copii în patru ani.

A mea se afla în ultimul stadiu al unei lungi perioade de distrugere. Mă simţeam norocos că nu am copii. Se auzi prima sirenă de poliţie, din multele care aveau să urmeze, iar "Domnul" îmi ceru să trag jaluzelele peste cele cinci ferestre mari.

O singură maşină de poliţie se afla acolo, cu farurile aprinse. Nu era nimeni în ea; poliţiştii intraseră deja în clădire. Acolo ne aflam şi noi — nouă tipi albi şi "Domnul".

Jumătate dintre aceştia se aflau la Washington, în clădirea terorizată de "Domnul". Te rog, fă orice vrea el. Evitînd să stau în bătaia armei, am rămas în picioare lîngă masa de şedinţe, la doi paşi de "Domnul", care îşi făcuse enervantul obicei de a se juca, neatent, cu firele petrecute peste piept Îşi coborî privirea şi trase uşor de un fir roşu.

Ochelarii de soare erau îndreptaţi spre mine la sfîrşitul acestui mic avertisment. Am fost şocat de dicţia lui — un ritm lent, metodic, fără grabă, fiecare silabă fiind accentuată la fel.

Pentru moment era vagabond, dar cunoscuse şi zile mai bune. Nu mai sînt alte întrebări, onorată instanţă. Era ora Nu îmi venea să cred că vom muri.

Părea să nu existe nici un motiv, nici o justificare pentru a ne omorî. Îmi aminteam cum veniserăm împreună în lift şi faptul că părea să nu aibă nici o destinaţie precisă. Nu era decît un nebun în căutare de ostatici — ceea ce făcea din crimă un lucru aproape normal, după standardele actuale. Apoi aveau să înceapă să apară şi anecdotele cu avocaţi morţi.

Parcă vedeam titlurile şi îi auzeam pe reporteri, dar refuzam să cred că avea să se întîmple aşa. Era un fost coleg de facultate, din Philadelphia. Pentru două persoane. Clătină din cap, apoi se uită spre cei opt avocaţi. Dacă avea de gînd să facă un sondaj, speram că aveau de gînd să mintă.

Supă cu biscuiţi, la un centru pentru săraci. Supă gratuită, şi am fost bucuros să o primesc. Ai putea hrăni o sută dintre prietenii mei cu treizeci de dolari, ştii? Rudolph a răspuns la primul semnal sonor.

Likhanov cea mai mare măsură pentru a citi online.

Vorbesc pe interfon. Care e situaţia? Uite, acest domn vrea ca eu să deschid uşa cea mai apropiată de secretariat şi să pun o servietă neagră pe hol. Puţine lucruri îi puteau împiedica pe avocaţii din firmele mari să savureze încărcarea notelor de plată pe oră ale clienţilor lor. Unul din aceste lucruri era somnul, deşi majoritatea dintre noi dormeam puţin. Mesele în oraş încurajau, de fapt, mărirea preţului, mai ales în cazul cînd clientul plătea prînzul.

Parcă cum au pierdut în greutate foile darrell şi vedeam, afară, în parcare, majoritatea stînd în propriile maşini, la căldurică, vorbind la telefonul celular şi încărcînd vreun client. Firma, am decis eu, nu avea să piardă nici un bănuţ.

Avocatul strazii by lukas marcus - Issuu

Unora dintre grangurii de acolo nici nu le păsa cum se va sfîrşi. Doreau doar să se termine odată, şi asta cît mai repede. Bărbia îi căzu în piept şi începu să respire mai greu. Iar Rafter dorea ca eu să fac pe eroul. Deşi Rafter era cel mai dur şi cel mai eficient avocat al firmei, încă nu era partener. Nu lucram în acelaşi sector şi nici nu ne aflam în armată. Nu primeam ordine.

Din nou, mă luase prin surprindere. De pomană. Soţia mea se ocupă de notele de plată şi alte lucruri de genul ăsta. Ca la un semn, toţi cei opt avocaţi începură să se foiască.

Fă rost de fişele de impozitare ale tuturor celor de aici. Nu numai atît, dar mă şi ameninţa cu pistolul. Numai pe cele de anul trecut.

Imagine sau desen Măsurare superioară

Strîngeam în mînă copiile transmise prin fax. Tovarăşii mei stăteau de aproape două ore în picioare, cu spatele la perete, încă strînşi unii în alţii, abia reuşind să se mai mişte; li se muiau picioarele şi abia mai puteau sta pierderea in greutate inova. Arătau groaznic. Dar chinul lor abia începea. Cum te numeşti? Bucuros de cunoştinţă.

O sută douăzeci de mii. Eram sigur că nu puteam minţi. Claire cîştigase treizeci şi una de mii de dolari din munca de chirurg rezident cu vechime de doi ani, aşa că venitul nostru total era destul de frumuşel. Dar am plătit cincizeci şi trei de mii pe impozite — federale şi altele, de o uimitoare diversitate — şi, după achitarea împrumutului pentru studiile lui Claire, reprezentînd cheltuielile ei din anii de studenţie, plus doua mii patru sute pe lună, pentru un minunat apartament în Georgetown, două maşini ultimul tip cu ipotecile obligatorii şi o mulţime de alte cheltuieli, legate în mod firesc de un stil de viaţă confortabil, investisem numai douăzeci şi două de mii în fonduri mutuale.

De fapt, răbdarea lui începea să mă scoată din minţi. Îşi acceptase soarta şi era gata să moară. Ceea ce nu se putea spune şi despre noi. Se juca întruna cu firul roşu, iar asta îmi ridica pulsul la peste o sută.